.RU
Карта сайта

ŞOAPTE ŞI „SÂNGE-MÂL” - Harry poter şi camera sectretelor

ŞOAPTE ŞI „SÂNGE-MÂL”



În următoarele zile, Harry petrecu cea mai mare parte a timpului, ascunzându-se ori de câte ori îl vedea pe Gilde­roy Lockhart pe coridoare. Şi mai greu de evitat era Colin Creevey, care parcă învăţase pe de rost orarul lui Harry. Ni­mic nu părea să-l mulţumească pe Colin mai mult decât aventura de a spune „Ce mai faci Harry?” de vreo şase-şapte ori pe zi şi să-l audă pe Harry spunând „Bună, Colin!”, ori­cât de exasperat părea a fi Harry când spunea acest lucru.

Hedwig era încă supărată pe Harry pentru îngrozitoarea călătorie cu maşina, şi bagheta lui Ron era tot stricată. În timpul orei de „Farmece”, ţâşnea din mâna lui Ron, lovin­du-l pe micuţul şi bătrânul profesor Flitwick în frunte, exact între ochi, făcând să-i apară un cucui mare şi verde, zvâcni­tor, în locul respectiv. Una peste alta, Harry era foarte feri­cit că venea sfârşitul de săptămână. El, Ron şi Hermione vroiau să se ducă să-l vadă pe Hagrid sâmbătă, de dimineaţă. Dar Harry fu trezit cu câteva ore bune mai devreme decât şi-ar fi dorit, de Oliver Baston, căpitanul echipei de Vâjthaţ a Cercetaşilor.

— Ce se întâmplă? făcu Harry, morocănos.

— Antrenament de Vâjthaţ! spuse Baston. Haide!

Harry privi pe fereastră. Era un strat subţire de ceaţă peste cerul roz-auriu. Se trezise de-a binelea acum, între­bându-se cum de putuse dormi cu toată zarva pe care o fă­ceau păsările.

— Oliver, mormăi Harry, abia se crapă de ziuă...

— Exact, zise Baston.

Era un brunet înalt şi voinic din anul VI, cu ochii scânte­ietori, cu un entuziasm nebun.

— Asta face parte din noul nostru program de antrena­mente. Haide, ia-ţi mătura şi să mergem, zise Baston, bine­voitor. Nici una dintre celelalte echipe de Vâjthaţ n-a înce­put antrenamentele încă, vom fi primii anul acesta...

Căscând şi tremurând puţin, Harry se dădu jos din pat şi încercă să-şi găsească echipamentul de Vâjthaţ.

— Aşa te vreau, zise Baston. Ne întâlnim pe teren în cinci­sprezece minute!

După ce îşi găsi echipamentul şi îşi puse mantia ca să se încălzească, Harry îi scrise un bilet lui Ron, explicându-i unde trebuise să se ducă, şi coborî pe scara în spirală spre camera mare de zi, cu mătura lui, Nimbus 2000, pe umăr. Tocmai ajunsese la gaura din portret, când auzi un zăngănit în spatele său şi Colin Creevey sosi alergând pe scara circu­lară, cu aparatul de fotografiat la gât şi cu ceva în mână.

— Am auzit pe cineva pronunţându-ţi numele pe scări, Harry! Uite ce am aici! L-am developat, am vrut să-ţi arăt...

Harry se uită năucit la poza pe care i-o vântura Colin pe sub nas.

Un Lockhart mişcător, alb-negru, scutura cu putere o mâ­nă pe care Harry şi-o recunoscu ca fiind a lui. Constată mul­ţumit că imaginea lui fotografică se opunea cu îndârjire şi refuza să apară în cadru. În timp ce Harry privea poza, Lockhart se dădu bătut şi se sprijini, gâfâind, de marginea albă a fotografiei.

— Mi-o semnezi? întrebă Colin, nerăbdător.

— Nu, zise Harry, scurt, aruncând o privire în jur pentru a se asigura că într-adevăr nu auzise nimeni. Iartă-mă, Colin, mă grăbesc... antrenament de Vâjthaţ!

Se caţără prin gaura portretului.

— Mamă, Doamne! Aşteaptă-mă şi pe mine! Nu am mai fost niciodată la un joc de Vâjthaţ până acum!

Colin se strecură prin gaură după el.

— O să fie foarte plictisitor, zise Harry, repede, dar Colin nici nu-l auzi, cu faţa luminată toată de emoţie.

— Ai fost cel mai tânăr jucător din ultimii o sută de ani, nu-i aşa Harry? Nu-i aşa? zise Colin, ţopăind pe lângă el. Trebuie să fii extraordinar! Eu n-am zburat niciodată. E uşor? Aceea este mătura ta? Cea mai bună din toate care există?

Harry nu ştia cum să se descotorosească de el. Era ca şi când ar fi avut o umbră extrem de vorbăreaţă.

— Eu nu prea înţeleg jocul ăsta, zise Colin, pe nerăsuflate. Este adevărat că sunt patru mingi? Şi două dintre ele zboară înjur, încercând să dea jucătorii jos de pe mături?

— Da, spuse Harry grav, împăcat cu ideea că trebuia să-i explice regulile complicate. Se numesc baloane-ghiulea. Există doi prinzători în fiecare echipă, cu bâte pentru a expedia baloanele-ghiulea afară din terenul lor de joc. Fred şi George sunt prinzătorii Cercetaşilor.

— Şi pentru ce sunt celelalte mingi? întrebă Colin, împie­dicându-se de câteva trepte, pentru că îl privea absorbit, cu gura căscată, pe Harry.

— Păi, balonul este mingea roşie, mai mărişoară... cea cu care se dau golurile. Trei înaintaşi din fiecare echipă aruncă mingea de la unul la celălalt şi încearcă să o treacă printre stâlpii de goluri, de la capătul terenului... trei stâlpi înalţi, cu coşuri la vârf.

— Şi a patra minge?...

— Este hoţoaica aurie, zise Harry, foarte mică, foarte rapidă şi greu de prins. Dar asta au de făcut căutătorii, pen­tru că un joc de Vâjthaţ nu se termină până nu este prinsă hoţoaica. Şi când unul dintre cei doi căutători ai echipelor prinde hoţoaica, atunci câştiga pentru echipa din care face parte o sută cincizeci de puncte.

— Tu eşti căutătorul Cercetaşilor, nu-i aşa? zise Colin cu veneraţie.

— Da, spuse Harry, părăsind castelul şi luând-o prin iarba stropită de rouă. Şi mai este şi portarul. El păzeşte stâlpii de gol. Cam asta este...

Dar Colin continuă să-l întrebe pe Harry o groază de alte chestii tot drumul spre terenul de Vâjthaţ. Harry reuşi să scape de el doar la vestiar. Colin strigă după el, pe o voce piţigăiată:

— Mă duc să ocup un loc bun, Harry!

Şi se grăbi spre tribune.

Restul echipei Cercetaşilor era deja în vestiar. Baston era singurul care părea cu adevărat treaz. Fred şi George Weas­ley stăteau, cu ochii lipiţi şi părul ciufulit, lângă Alicia Spin­net din anul IV, care părea că aţipise, sprijinită de peretele din spatele său. Vizavi, colegele ei, înaintaşele Katie Bell şi Angelina Johnson, căscau, una lângă alta.

— Ai venit, Harry, unde ai fost? zise Baston, plin de vioi­ciune. Vroiam să vorbesc cu voi înainte să ajungem pe teren, fiindcă mi-am petrecut vara gândindu-mă la o nouă serie de antrenamente, care cred că vor schimba complet lucrurile...

Baston ridică în faţa ochilor lor o diagramă a terenului de Vâjthaţ, pe care erau trasate multe linii, săgeţi şi X-uri, cu cerneală, în culori diferite. Îşi scoase bagheta, atinse partea de sus a schemei şi săgeţile începură să se zbată ca nişte omizi. În timp ce Baston începuse un discurs despre noile sale tactici, capul lui Fred Weasley se prăbuşi pe umărul Aliciei Spinnet şi începu să sforăie.

Baston le explică prima schemă în douăzeci de minute, dar sub ea se mai aflau o a doua şi o a treia schemă. Harry căzu în amorţire, în timp ce Baston pălăvrăgea în continu­are.

— Deci, zise Baston, în sfârşit, trezindu-l pe Harry dintr-un vis despre toate lucrurile pe care le-ar fi putut mânca în acel moment la castel, este clar? Întrebări?

— Eu am o întrebare, Oliver, zise George, care se trezise speriat. De ce nu ne-ai spus toate astea ieri, când eram treji?

Baston se strâmbă, nemulţumit.

— Uite ce e, isteţilor, spuse el, uitându-se urât la toţi, am fi putut să câştigăm cupa Vâjthaţ anul trecut. Suntem de departe cea mai bună echipă. Dar din nefericire, datorită unor împrejurări care ne-au depăşit...

Harry se îndreptă în scaun, simţindu-se cu musca pe că­ciulă. Zăcuse inconştient în aripa spitalului anul trecut, în timpul ultimului meci, adică echipa Cercetaşilor a avut un jucător în minus şi suferise cea mai puternică înfrângere din ultimii trei sute de ani.

Baston făcu un moment de pauză pentru a-şi reveni. Era evident că ultima înfrângere încă îl mai afecta.

— Deci, în acest an, ne vom antrena mai mult ca nicio­dată... În ordine, să mergem şi să punem noile scheme în practică! strigă Baston, luându-şi mătura şi călăuzindu-i afară din vestiare.

Cu picioarele amorţite şi căscând încă, echipa îl urmă, supusă.

Stătuseră atât de mult în vestiare, încât acum răsărise soarele de-a binelea, deşi pe iarba umedă de pe stadion ră­măseseră încă urme de rouă. Ieşind pe teren, îi văzu pe Ron şi pe Hermione în tribune.

— Aţi terminat? întrebă Ron, neîncrezător.

— Nici măcar nu am început, zise Harry, uitându-se invi­dios şi pofticios la pâinea prăjită cu gem, cu care veniseră Ron şi Hermione din Marea Sală. Baston ne învaţă manevre tactice noi...

Încalecă mătura şi lovi pământul, avântându-se în aer. Aerul rece al dimineţii îi atinse faţa, trezindu-l mai repede ca toată vorbăria lui Baston. Era minunat să fie iar pe tere­nul de Vâjthaţ. Goni în jurul terenului, întrecându-se cu Fred şi George.

— Ce este sunetul ăla ţăcănitor, ciudat? întrebă Fred, planând într-un colţ al terenului.

Harry se uită în tribune. Colin stătea pe unul dintre cele mai înalte scaune, cu aparatul la ochi, făcând poze după po­ze, ţăcănitul bliţului fiind amplificat de stadionul pustiu.

— Uită-te la mine, Harry! Aici! se rugă el, stăruitor.

— Cine mai e şi ăla? întrebă Fred.

— Habar n-am, minţi Harry, accelerând atât de tare, încât îl lăsă mult în urmă pe Colin.

— Ce se întâmplă? spuse Baston, încruntându-se, în timp ce plutea spre ei. De ce face ăla din anul I poze? Nu-mi place!... Ar putea fi un spion al Viperinilor, care încearcă să afle mai multe despre noul meu program de antrenamente...

— Este de la Cercetaşi, zise Harry, repede.

— Şi cei de la Viperini n-au nevoie de spioni, Oliver, spuse George.

— Ce te face să spui asta? zise Baston, bănuitor.

— Pentru că au venit aici în păr, zise George, arătând spre un grup.

Mai mulţi tipi în veşminte verzi se plimbau pe teren, cu măturile în mâini.

— Nu-mi vine să cred! sâsâi Baston, mânios. Am închiriat terenul pentru astăzi! Mai vedem noi!

Baston ţâşni spre pământ şi, din cauză că era aşa de furios, ateriză mai brusc decât ar fi vrut. Se clătină puţin când descălecă. Harry, Fred şi George îl urmară.

— Flint! strigă Baston către căpitanul Viperinilor. Este timpul nostru de antrenament! Ne-am sculat în mod special aşa devreme! Eliberaţi terenul imediat!

Marcus Flint era chiar mai solid ca Baston. Afişă o expre­sie de viclenie şi zise:

— Este destul loc pentru toţi, Baston!

Veniseră şi Angelina, Alicia şi Katie. În echipa Viperinilor nu existau fete. Stăteau toţi înşiraţi în faţa Cercetaşilor, pri­vindu-i răutăcios.

— Dar am reţinut terenul! zise Baston, scuipând de-a dreptul, cu mânie. L-am închiriat, auziţi?

— Ah, zise Flint, dar eu am un bilet special semnat de pro­fesorul Plesneală: Eu, profesorul S. Plesneală, acord echipei Viperinilor permisiunea de a juca astăzi pe terenul de Vâjt­haţ, obligaţi fiind să îşi antreneze noul lor căutător.

— Aveţi un nou căutător? zise Baston, zăpăcit. Unde?

Din spatele celor şase matahale din faţă se ivi al şaptelea jucător, mai mic, zâmbind ironic cu toată faţa lui ascuţită şi palidă. Era Draco Reacredinţă.

— Nu cumva eşti fiul lui Lucius Reacredinţă? zise Fred, privindu-l pe Draco cu dispreţ.

— Ce coincidenţă să vorbeşti de tatăl lui Draco, spuse Flint, făcând toată echipa să zâmbească şi mai tare. Dă-mi voie să-ţi arăt generosul cadou pe care l-a făcut echipei noastre!

Toţi şapte îşi arătară măturile. Şapte cozi de mătură, per­fect şlefuite, cu mânere nou-nouţe şi şapte seturi de inscrip­ţii aurite, pe care se vedeau cuvintele „Nimbus 2001”, stră­luceau sub nasurile Cercetaşilor în soarele dimineţii.

— Ultimul model! Sunt pe piaţă doar de o lună, zise Flint, scuturând indiferent un fir de praf de pe mătura lui. Cred că este de departe infinit mai bună decât vechile serii 2000!... Cât despre vechile tipuri, Măturin V, zâmbi răută­cios, privind ironic către Fred şi George, care strângeau amândoi în mâini astfel de mături, sunt bune de şters pra­ful de pe tabela de marcaj!

În acel moment, nici unuia dintre Cercetaşi nu-i veni nici o replică. Reacredinţă rânjea atât de tare, încât ochii săi glaciali fuseseră reduşi la nişte cute.

— A, uitaţi! spuse Flint. Invazie pe teren!

Ron şi Hermione traversau gazonul stadionului în fugă, pentru a vedea ce se întâmplă.

— Ce se întâmplă? îl întrebă Ron pe Harry. De ce nu jucaţi? Ce caută el aici?

Se uită spre Reacredinţă, observându-i noul echipament de Vâjthaţ.

— Sunt noul căutător de la Viperini, Weasley, zise Reacredinţă, îngâmfat. Tocmai ne-au fost admirate mătu­rile, pe care ni le-a cumpărat tata...

Ron rămase tablou, cu gura căscată, în faţa superbelor mături.

— Bune, nu? zise Reacredinţă, mieros. Dar probabil că şi echipa Cercetaşilor va face o chetă să-şi ia nişte mături ca lumea. Acum e momentul să scăpaţi de Măturin V alea...

Presupun că muzeele ar licita mult pentru ele!

Echipa Viperinilor izbucni în râs.

— Cel puţin, nimeni din echipa Cercetaşilor nu a fost nevoit să-şi cumpere postul în echipă, spuse Hermione, tăios. Au fost aleşi fiindcă au talent, nu ca alţii...

Expresia de înfumurare de pe faţa lui Reacredinţă pieri.

— Nu ţi-a cerut nimeni părerea, afurisită mică, „sânge-mâl” ce eşti, răbufni el.

Harry ştiu imediat că Reacredinţă spusese ceva foarte grav, pentru că imediat izbucni furtuna. Flint trebui să se arunce în faţa lui Reacredinţă, pentru a-l feri de pumnii lui Fred şi George, care tăbărâseră pe el. Alicia strigă:

— Cum îndrăzneşti, nesuferitule?

Ron îşi afundă mâna în mantie şi îşi scoase bagheta, strigând:

— Vei plăti pentru asta, Draco!

Şi o îndreptă, furios, pe sub braţul lui Flint, spre faţa lui Reacredinţă.

Răsună o bufnitură puternică pe stadion şi din capătul opus al baghetei lui Ron ţâşni un jet de lumină verde, lovin­du-l în stomac chiar pe el şi aruncându-l pe spate, în iarbă.

— Ron! Ron! Ai păţit ceva? se sperie Hermione.

Ron deschise gura să vorbească, dar nu scoase nici un cuvânt. În schimb scoase un râgâit puternic şi din gură îi ţâş­niră în poală câţiva melci scârboşi, fără căsuţă.

Echipa Viperinilor se ţinea cu mâinile de burtă de atâta râs. Flint era pe jos, sprijinindu-se de noua sa mătură. Draco era în patru labe, bătând pământul cu pumnii. Cercetaşii erau strânşi în jurul lui Ron, care continua să râgâie melci mari şi lucioşi. Toţi se fereau să-l atingă.

— Ar trebui să-l ducem la Hagrid, este cel mai aproape, îi spuse Harry lui Hermione, care dădu din cap cu hotărâre, şi amândoi îl susţinură de subsuori.

— Ce s-a întâmplat, Harry? Ce s-a întâmplat? E bolnav? Dar îl puteţi vindeca, nu?

Colin coborâse de la locul său şi acum ţopăia în jurul lor, părăsind terenul împreună cu ei. Ron oftă din toţi rărunchii şi o altă porţie de melci se adună la picioarele lui.

— Ooooh, exclamă Colin, fascinat, ridicându-şi aparatul de fotografiat. Poţi să-l ţii nemişcat, Harry?

— Dă-te la o parte, Colin! strigă Harry, supărat.

El şi Hermione îl scoaseră pe Ron de pe stadion, ducân­du-l spre marginea pădurii.

— Încă puţin, Ron, zise Hermione, văzând cabana lui Hagrid. O să te faci bine în câteva minute... încă puţin...

Erau la vreo zece metri depărtare de casa lui Hagrid, când se deschise uşa, dar nu ieşi Hagrid, ci Gilderoy Lock­hart, îmbrăcat în acea zi cu nişte veşminte de un mov-pal.

— Repede, să ne ascundem aici, şopti Harry, trăgându-l pe Ron în spatele unui tufiş din apropiere. Hermione îi urmă, cam împotriva voinţei ei.

— E o nimica toată, dacă ştii ce trebuie să faci! îi spunea Lockhart, în gura mare, lui Hagrid. Dacă ai nevoie de aju­tor, ştii unde mă găseşti! O să-ţi dau un exemplar din cartea mea, mă mir că nu ai unul deja. O să-ţi semnez unul diseară şi ţi-l trimit. Ei bine, la revedere!

Şi Lockhart se îndreptă spre castel.

Harry aşteptă până nu îl mai văzu pe Lockhart, apoi îl trase pe Ron din boschet până la uşa lui Hagrid. Ciocăniră în uşă, grăbiţi.

Hagrid apăru imediat, foarte morocănos, dar i se lumină faţa când văzu cine era la uşa lui.

— Chiar mă întrebam când o să veniţi să mă vedeţi... Intraţi, intraţi... Am crezut că s-a întors profesoru' Lockhart...

Harry şi Hermione îl târâră pe Ron peste prag, în cabana cu o singură cameră, în care era un pat enorm, într-un colţ, şi un foc trosnea vesel, în celălalt. Hagrid nu părea afectat de problema lui Ron, pe care i-o explică rapid Harry, în timp ce îl aşeza pe Ron într-un scaun.

— Mai bine afară decât înăuntru, spuse el voios, punând un lighean mare în faţa lui Ron. Scoate-i pe toţi, Ron!

— Nu cred că putem face altceva decât să aşteptăm să se oprească, zise Hermione nerăbdătoare, privindu-l pe Ron aplecându-se deasupra ligheanului. Este un blestem foarte greu de îndepărtat, oricum, darămite cu o baghetă ruptă...

Hagrid se învârtea în jurul lor, făcându-le ceai, iar Colţ, câinele lui Hagrid, îi lingea mâna lui Harry.

— Ce-a vrut Lockhart de la tine, Hagrid? îl întrebă Harry, scărpinându-i urechile lui Colţ.

— Mi-a dat sfaturi cum să scot nişte alge dintr-o fântână, mormăi Hagrid, dând la o parte de pe masă un cocoş ju­mulit pe jumătate şi punând ceainicul în locul lui. De parcă eu nu ştiu! Şi-mi tot povestea ceva despre nu ştiu ce strigoi a gonit el... Dacă-i adevărat fie şi numai un cuvânt, eu mă­nânc ibricul ăsta!

Era foarte ciudat ca Hagrid să critice un profesor de la Hogwarts şi Harry se uită uimit la el. Hermione, pe de altă parte, spuse pe un ton mai înalt decât de obicei:

— Cred că eşti puţin nedrept, Hagrid, se pare că profe­sorul Dumbledore este convins că Lockhart este omul potrivit pentru...

— A fost singurul om pe care l-a găsit, zise Hagrid, oferin­du-le o farfurie cu caramele, timp în care Ron tot scuipa melci în ligheanul lui. Şi subliniez: singurul! A devenit foarte greu să găseşti pe cineva care să vrea să predea „Apă­rarea contra Magiei Negre”. Vedeţi voi, lumea nu prea vrea să accepte asemenea post. Au început să creadă că-i piază rea. Nimeni nu a rezistat prea mult într-un astfel de post, în ulti­mul timp. Spuneţi-mi, zise Hagrid, întorcându-şi capul spre Ron, pe cine încerca Ron să blesteme?

— Reacredinţă i-a zis Hermionei... cumva... Trebuie să fi fost tare grav pentru că toată lumea a înnebunit.

— A fost grav, zise Ron răguşit, ridicându-şi capul deasupra mesei, palid şi transpirat. Reacredinţă a făcut-o „sânge-mâl”, Hagrid...

Ron îşi aplecă iar capul deasupra ligheanului, în timp ce apărea un val nou de melci proaspeţi. Hagrid era stupefiat.

— Nu se poate! făcu el către Hermione.

— Ba da, zise ea. Dar nu ştiu ce înseamnă, însă mi-am dat seama că a fost foarte grosolan...

— Este lucrul cel mai jignitor care i-ar fi putut trece prin minte, icni Ron, ridicându-se. „Sânge-mâl” este cea mai gra­vă insultă pentru o persoană care are părinţi Încuiaţi... ştii tu, părinţi obişnuiţi, nu magicieni.... Sunt unii vrăjitori, ca Reacredinţă de pildă, care cred că sunt superiori pentru că au ceea ce numesc ei „sânge-pur”.

Scoase un mic râgâit şi în mâna lui întinsă căzu doar un singur melc. Îl aruncă în lighean şi continuă:

— Vreau să spun, că ceilalţi ştiu că nu este nici o diferenţă. Uită-te la Neville Poponeaţă, de exemplu: are sânge curat şi de-abia poate pune ceaunul de vrăji cum trebuie.

— Şi nu s-a inventat încă vraja, pe care Hermione a noas­tră să nu o poată face, zise Hagrid, mândru, făcând-o pe Hermione să capete o culoare magenta, sclipitoare.

— E groaznic să faci pe cineva aşa, zise Ron, ştergându-şi fruntea transpirată cu mâna tremurândă, ... sânge... mur­dar, înţelegeţi. Sânge obişnuit. Este o nebunie. Majoritatea vrăjitorilor de astăzi au sângele juma' juma'... Oricum, dacă nu ne-am fi căsătorit cu Încuiaţi am fi dispărut până acum.

Se încovoie şi se ascunse iar sub masă.

— Păi, nu te învinuiesc c-ai încercat să-l blestemi, Ron, spuse Hagrid, tare, acoperind zgomotul făcut de melcii care se prăvăleau în lighean. Da' poate a fost mai bine că nu ţi-a mers bagheta. Presupun că Lucius Reacredinţă ar fi venit în doi timpi şi trei mişcări la şcoală, dacă i-ai fi blestemat fiul... Măcar aşa, nu ai probleme.

Harry ar fi vrut să evidenţieze faptul că probleme mai mari decât a scuipa melci pe gură nu erau uşor de găsit, dar nu putu, deoarece caramelele lui Hagrid îi încleştaseră fălcile.

— Harry, zise Hagrid dintr-o dată, de parcă i-ar fi trecut un gând fulgerător prin cap, am ceva de discutat cu tine. Am auzit că dai poze cu autograf. Eu cum de n-am primit una?

Furios, Harry îşi descleştă dinţii.

— Nu am împărţit poze cu autograf, spuse el, înfierbântat. Dacă Lockhart continuă să mai vorbească despre...

Dar atunci văzu că Hagrid râdea.

— Glumeam, zise el, bătându-l pe Harry pe spate, trimi­ţându-l cu capul înainte, până atinse masa cu bărbia. Ştiam eu că tu nu poţi face aşa ceva. I-am spus lui Lockhart că n-ai nevoie de aşa ceva. Eşti mai celebru decât el făr' să vrei!

— Pariez că nu i-a prea plăcut asta, zise Harry, ridicându-se şi frecându-şi bărbia.

— Da, aşa cred şi eu, zise Hagrid, zâmbind pişicher. Şi atunci i-am spus că nu am citit nici una dintre cărţile lui şi aşa l-am făcut să plece. Nişte caramele, Ron?

— Nu, mulţumesc, zise Ron, slăbit. Mai bine nu risc.

— Veniţi să vedeţi ce-am plantat, zise Hagrid, după ce Harry şi Hermione îşi băură ceaiul.

În spatele casei lui Hagrid, în grădina de zarzavaturi, creşteau cei mai mari dovleci pe care îi văzuse Harry vreo­dată. Fiecare era cât un bolovan.

— Au crescut frumos, nu? întrebă Hagrid, fericit. Pentru serbarea de Halloween... Ar trebui să fie destul de mari până atunci!

— Cu ce i-ai hrănit? zise Harry.

Hagrid se uită peste umăr pentru a verifica dacă erau sin­guri.

— Păi, le-am dat... ştii tu... o mână de ajutor...

Harry privi spre umbrela înflorată, roz, care stătea spri­jinită de peretele casei. Avea toate motivele să creadă că umbrela aceea era mai mult decât părea, de fapt... Era con­vins că în ea era ascunsă vechea baghetă a lui Hagrid.

Hagrid nu avea voie să facă vrăji. Fusese exmatriculat de la Hogwarts în anul III, dar Harry nu aflase niciodată de ce. De fiecare dată când aducea vorba despre asta, Hagrid tuşea şi surzea până se schimba subiectul.

— O Vrajă de înfulecare, presupun..., zise Hermione, la jumătatea drumului dintre dezaprobare şi amuzament. Ei bine, ai făcut treabă bună!

— Asta a spus şi surioara ta, am văzut-o chiar ieri, zise Hagrid, privind spre Ron şi făcându-i cu ochiul lui Harry. A zis că a venit doar să vadă terenurile, dar eu cred că spera să dea peste cineva anume în casa mea (şi îi mai făcu o dată cu ochiul lui Harry). După părerea mea, nu cred că ar refuza o poză cu...

— Ah, taci, zise Harry.

Ron pufni în râs, zgomotos, de ajuns ca să înceapă să plouă iar cu melci peste tot.

— Ai grijă! mormăi Hagrid, îndepărtându-l pe Ron de iubiţii săi dovleci.

Era aproape ora prânzului şi având în vedere că Harry nu mâncase decât o caramea de dimineaţă, era hotărât să se întoarcă la şcoală să mănânce. Îşi luară la revedere de la Hagrid şi porniră spre castel, Ron sughiţând din când în când, dar fără să scuipe decât unul sau doi melci micuţi.

Abia intraseră în holul de la intrare, când răsună o voce bine cunoscută.

— Aici eraţi, Potter, Weasley!

Profesoara McGonagall venea spre ei, încruntată.

— Amândoi vă veţi ispăşi pedepsele în seara asta!

— Ce avem de făcut, doamnă profesoară? spuse Ron, înă­buşindu-şi un râgâit.

— Tu o să lustruieşti argintăria din Camera Trofeelor, împreună cu domnul Filch, spuse profesoara McGonagall. Şi fără magie! Doar cu cârpa!

Ron înghiţi în sec. Argus Filch, îngrijitorul, era urât de toţi elevii şcolii.

— Iar tu, Potter, o să-l ajuţi pe profesorul Lockhart să răs­pundă scrisorilor de la admiratori, zise profesoara McGo­nagall.

— O, nu... nu pot să merg şi eu la lustruit? zise Harry, dis­perat.

— În nici un caz, spuse profesoara McGonagall, ridicându-şi sprâncenele. Profesorul Lockhart te-a cerut în mod special.

La opt fix, începeţi! Amândoi!

Harry şi Ron îşi târâră paşii în Marea Sală, cât se poate de cătrăniţi. Hermione îi urmă cu o expresie, de genul „păi aţi încălcat regulile şcolii”. Harry nu aprecie pe cât se aştep­ta plăcinta de la masa de seară. Era convins că şi el şi Ron nimeriseră cât se putea de prost.

— Filch o să mă ţină acolo toată noaptea, zise Ron, chi­nuit. Fără magie! Cred că sunt mai mult de o sută de cupe şi medalii în camera aia. Nu sunt foarte bun la curăţenie, în stilul Încuiaţilor...

— Aş face schimb oricând, zise Harry privind în gol. Eu m-am antrenat din greu la familia Dursley. Să răspund la scrisorile admiratorilor lui Lockhart... un adevărat coşmar...

După-amiaza din sâmbăta aceea se topi ca o părere şi într-o clipă se făcu opt fără cinci minute. Harry îşi târşâia picioarele pe holul de la etajul doi, spre biroul lui Lockhart. Scrâşni din dinţi şi bătu la uşă.

Uşa se deschise la perete, imediat. Lockhart se aruncă spre el.

— Ah, iată haimanaua noastră! glumi el. Intră, Harry, intră.

Pe pereţi se aflau puzderie de poze ale lui Lockhart, strălucind în lumina nenumăratelor lumânări. Unele dintre ele aveau chiar autografe. Un alt teanc gros de poze era pregătit pe biroul său.

— Tu o să scrii adresele pe plicuri! îi spuse Lockhart lui Harry, de parcă era o mare onoare. Prima este pentru Gladys Gudgeon, Dumnezeu s-o binecuvânteze, o mare ad­miratoare a mea.

Minutele treceau ca melcul. Harry auzea din când în când vocea lui Lockhart, spunând „Mm...” şi „Aşa” sau „Da”. Ocazional, se auzeau fraze stupide, de genul „Cele­britatea este un prieten înşelător, Harry” sau „Faima este ca faima, ţine minte, Harry”.

Lumânările ardeau, micşorându-se, făcând lumina să danseze pe portretele lui Lockhart care îl priveau de pe pereţi. Harry apucă pixul cu mâna înţepenită deja şi se apucă să scrie ceea ce părea a fi plicul cu numărul 2000, pentru Veronica Smethley. „Cred că s-a făcut timpul să plec”, gândi Harry, terminat, „Te rog, Doamne, fa să nu mai am decât puţin...”

Şi apoi auzi ceva... ceva diferit de sfârâitul lumânărilor şi de poveştile lui Lockhart despre admiratorii lui.

Era o voce, o voce care te îngheţa până la os, o voce care te lăsa fără suflare, un venin rece ca gheaţa.

Vino... vino la mine... lasă-mă să te rup... lasă-mă să te sfâşii... lasă-mă să te omor...

Harry sări în sus ca ars şi o pată mare şi mov apăru pe strada Veronicăi Smethley.

Ce-i asta? strigă el.

— Ştiu! zise Lockhart. Şase luni întregi în fruntea listei cu cele mai bine vândute romane! Am spart toate recordurile!

— Nu, zise Harry, îngrozit. Vocea aceea!

— Poftim? zise Lockhart, privindu-l descumpănit. Care voce?

— Aceea... care a spus... N-aţi auzit-o?

Lockhart se uită la Harry uimit peste măsură.

— Despre ce vorbeşti, Harry? Poate eşti puţin somnoros? Sfinte, Doamne... uită-te la ceas! Suntem aici de aproape patru ore! N-aş fi crezut... Cum a zburat timpul, nu-i aşa?

Harry nu răspunse. Îşi ciuli urechile pentru a auzi vocea aceea din nou, dar nu se mai auzi nimic, în afară de Lockhart care îi spunea că nu ar trebui să se aştepte la ase­menea favoruri de fiecare dată când primeşte pedepse. Simţindu-se ameţit, Harry plecă.

Era atât de târziu, încât camera comună din Turnul Cer­cetaşilor era aproape goală. Harry se duse direct în camera lui. Îşi puse pijamaua, se băgă în pat şi aşteptă. O jumătate de oră mai târziu, sosi şi Ron, masându-şi mâna dreaptă şi aducând în camera întunecată un miros pregnant de soluţie de lustruit.

— Mi-au amorţit toţi muşchii, se plânse el, cufundându-se în patul său. De paisprezece ori m-a pus să şterg cupa aia de Vâjthaţ, până să fie mulţumit. Şi apoi am avut o altă criză de melci peste un Premiu Special pentru servicii aduse şcolii. Mi-a luat secole să îndepărtez toată murdăria... Cum a fost la Lockhart?

Păstrând vocea destul de joasă, încât să nu-i trezească pe Neville, Dean şi Seamus, Harry îi povesti lui Ron ce auzise.

— Şi Lockhart a zis că nu a auzit vocea? spuse Ron şi Harry îl văzu încruntându-se în lumina lunii. Crezi că min­ţea? Dar nu înţeleg... chiar şi cineva invizibil ar fi trebuit să deschidă uşa... Ai fi văzut...

— Ştiu, zise Harry, întinzându-se la loc şi privind spre pânza baldachinului de deasupra sa. Nici eu nu înţeleg...

— Capitolul VIII —

2014-07-19 18:44
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • Контрольная работа
  • © sanaalar.ru
    Образовательные документы для студентов.